Îmi amintesc acum despre Mitul peșterii lui Platon. Știți voi, acela în care, prizonierul din peșteră reușește să rupă lațurile și să iasă afară. Vede soarele, se minunează de natură, de verdeață, de lumină, de frumusețe.
Apoi…în loc să meargă să îi elibereze și pe ceilalți - se duce și se ferecă la loc. În întuneric, în umbră.
Ajungem să ne speriem atât de tare de posibilitatea de a străluci, de a avea o viață plină, de a ne realiza potențialul - că ne ascundem și stăm acolo mici și nevăzuți. Fenomenul are un nume.
Era o dată ca niciodată un proroc pe nume Iona. Și Iona primește o mare misiune de la Dumnezeu. El va trebui să meargă într-un oraș, în care a crescut răutatea, și să le vorbească oamenilor. Atunci Iona refuză și urcă într-o corabie care îl duce spre altă direcție. Dar la un moment dat se iscă o mare furtună.
Și Iona realizează că se întâmplă din cauza lui. Și cere să fie aruncat în mare. Acolo este înghițit de un pește mare (în mitologia secularizată e balenă). Și se plimbă Iona prin pește 3 zile și 3 nopți.
Și apoi se roagă. Și Dumnezeu îl ajută. Doar că Iona oricum ajunge la malul orașului în care trebuia să ajungă.