pentru că ...o gărmadă de motive care par a fi obiective apar. și avem argumente pentru orice. nu pentru frică.
frica devine în societățile noastre ceva similar cu rușinea. Îmi este rușine să îmi fie frică. acolo, undeva, în adâncul sufletului nostru știm însă că ne domină fricile.
și e ok. este atât de normal să ne fie frică. dar este atât de dureros să nu putem vorbi despre ele. pentru că fricile asta vor - să fie văzute, exprimate, auzite. atunci devin niște animăluțe de buzunar, care ne avertizează pur și simplu despre un potențial pericol. și noi, în acel moment, putem înțelege și simți - că de cele mai multe ori - pericolul nu este real.
dar acest pas necesită mult curaj. sau nebunie. sau pur și simplu un pas, în care realizezi că ești victima propriei povești din capul tău. că nu celălalt este vinovat. nici tu nu ești. și atunci - următorul pas este să îți asumi responsabilitatea pentru propriile frici, generate de propriile povești și să spui stop. exact în momentul acesta.
în fiecare secundă a vieții avem de ales între frică și noi. poate că nu pare chiar atât de serios, dar luați-vă o secundă să vă întrebați: de câte ori se întâmplă să nu puteți păstra ceea ce iubiți, să nu vă atingeți visele, să nu să nu sănu sănu sănu.