În același an, casa noastră a dispărut sub ape, în inundație, cu toate lucrurile și amintirile mele.
Cu tot trecutul.
Dar nu cu rănile mele. Nici măcar nu am reușit să înțeleg atunci ce înseamnă frică. Doar după aceea, m-am așezat pe o margine de pădure și am văzut că lacrimile mele s-au terminat. Nu mai aveam.
Orice aș fi făcut - nu mai mergea. S-au blocat toate intrările către mine: relații, bani, bucurie.
Mi-a rămas doar senzația metalică a fricii. Printre dinți o simțeam. Sub ea - multă durere și o țigară care acoperea toate rănile pe care eu nu mai eram capabilă să le îngrijesc.
La 38 de ani am plecat din universitate (unde am predat 16 ani), profund speriată dacă voi avea pâine pentru ca să îmi hrănesc copilul. Am lăsat în spate o carieră în creștere, titlul de conferențiar universitar, două postdoctorate și mii de studenți care abia așteptau orele de filosofie.
M-am apucat de sport de 360 de ori pe an și tot de atâtea ori am renunțat. Lene, îmi spuneam. Și mă cufundam și mai mult în ne-facere. Voi face mâine, spuneam, adormind obosită după frământări interioare și biciuire de sine.
Când nu mai reușeam să mă ridic dimineața din pat și lumea mea era redusă la un laptop și pierdut vremea pe Facebook - m-am trezit înscrisă la cursuri de Programare Neuro Lingvistică.
Și încet încet am început să respir cu tot corpul, să mă bucur de timpul petrecut cu copilul meu, să am performanțe tot mai mari la jobul meu nou (eram deja consultant în proiecte internaționale). Se lumina. Credeam eu așa :)))