© 2019 Chakaruna
Povestea
Unei femei pline de frică și lene
Labirintul Vieții
Salut
Angela Stafii sunt.
Am adunat un doctorat în filosofie aplicată, multe specializări în dezvoltare personală, o școală de 4 ani de medicină energetică și multe urcușuri și coborâșuri.
Știi cum încep acele povești pe care le ascultam în copilărie, la gura sobei: era o dată ca niciodată…
Hai să facem împreună un pas spre gura fricilor noastre.
Ce ar vorbi a ta, dacă ar putea?
Angela Stafii sunt.
Am adunat un doctorat în filosofie aplicată, multe specializări în dezvoltare personală, o școală de 4 ani de medicină energetică și multe urcușuri și coborâșuri.
Știi cum încep acele povești pe care le ascultam în copilărie, la gura sobei: era o dată ca niciodată…
Hai să facem împreună un pas spre gura fricilor noastre.
Ce ar vorbi a ta, dacă ar putea?
A mea frică spune astăzi: de la 27 până la 35 de ani am trăit umilința și frica într-o căsnicie din care am fugit literalmente pe geam, cu cărțile și copilul meu în brațe.
Îmi tremura fiecare celulă a corpului, fiecare venă pulsa. În special le simțeam pe cele din spatele capului. Gura mea secase de deznădejde. Mâinile scăpau cărțile. Cărțile, copilul, cărțile, copilul. Fuga.
Ochii vedeau la 360 de grade. Dacă vine acum acasă și mă prinde sărind?
Dacădacădacădacă el vine și eu nu am reușit să mă ascund ca să nu ne găsească.
Îmi tremura fiecare celulă a corpului, fiecare venă pulsa. În special le simțeam pe cele din spatele capului. Gura mea secase de deznădejde. Mâinile scăpau cărțile. Cărțile, copilul, cărțile, copilul. Fuga.
Ochii vedeau la 360 de grade. Dacă vine acum acasă și mă prinde sărind?
Dacădacădacădacă el vine și eu nu am reușit să mă ascund ca să nu ne găsească.
Știu, simt și văd cum arată o frică în fiecare respirație.
La 37 de ani, copilul meu a fost furat de tatăl ei și abandonat undeva în România.
Visam noaptea cum arată monștrii fricii ei, cum o cuprind și o seacă de puteri. Ieșeam seara în pădure și vroiam să pot urla de durere. Dar vocea mea dispăruse cu tot cu cântecul fricii. Mă umflasem ca un balon.
Rinichii mei refuzau să pompeze toate fricile adunate la fiecare gând că ea suferă, că o pot pierde definitiv.
Căsarputeasarputeasarputea ea să moară și eu nu am reușit să am grijă de copilul meu.
Visam noaptea cum arată monștrii fricii ei, cum o cuprind și o seacă de puteri. Ieșeam seara în pădure și vroiam să pot urla de durere. Dar vocea mea dispăruse cu tot cu cântecul fricii. Mă umflasem ca un balon.
Rinichii mei refuzau să pompeze toate fricile adunate la fiecare gând că ea suferă, că o pot pierde definitiv.
Căsarputeasarputeasarputea ea să moară și eu nu am reușit să am grijă de copilul meu.
Știu, simt și văd fiecare scenariu care se scrie în ochii celei căreia îi este frică să piardă oamenii dragi.
În același an, casa noastră a dispărut sub ape, în inundație, cu toate lucrurile și amintirile mele.
Cu tot trecutul.
Dar nu cu rănile mele. Nici măcar nu am reușit să înțeleg atunci ce înseamnă frică. Doar după aceea, m-am așezat pe o margine de pădure și am văzut că lacrimile mele s-au terminat. Nu mai aveam.
Orice aș fi făcut - nu mai mergea. S-au blocat toate intrările către mine: relații, bani, bucurie.
Mi-a rămas doar senzația metalică a fricii. Printre dinți o simțeam. Sub ea - multă durere și o țigară care acoperea toate rănile pe care eu nu mai eram capabilă să le îngrijesc.
La 38 de ani am plecat din universitate (unde am predat 16 ani), profund speriată dacă voi avea pâine pentru ca să îmi hrănesc copilul. Am lăsat în spate o carieră în creștere, titlul de conferențiar universitar, două postdoctorate și mii de studenți care abia așteptau orele de filosofie.
M-am apucat de sport de 360 de ori pe an și tot de atâtea ori am renunțat. Lene, îmi spuneam. Și mă cufundam și mai mult în ne-facere. Voi face mâine, spuneam, adormind obosită după frământări interioare și biciuire de sine.
Când nu mai reușeam să mă ridic dimineața din pat și lumea mea era redusă la un laptop și pierdut vremea pe Facebook - m-am trezit înscrisă la cursuri de Programare Neuro Lingvistică.
Și încet încet am început să respir cu tot corpul, să mă bucur de timpul petrecut cu copilul meu, să am performanțe tot mai mari la jobul meu nou (eram deja consultant în proiecte internaționale). Se lumina. Credeam eu așa :)))
Cu tot trecutul.
Dar nu cu rănile mele. Nici măcar nu am reușit să înțeleg atunci ce înseamnă frică. Doar după aceea, m-am așezat pe o margine de pădure și am văzut că lacrimile mele s-au terminat. Nu mai aveam.
Orice aș fi făcut - nu mai mergea. S-au blocat toate intrările către mine: relații, bani, bucurie.
Mi-a rămas doar senzația metalică a fricii. Printre dinți o simțeam. Sub ea - multă durere și o țigară care acoperea toate rănile pe care eu nu mai eram capabilă să le îngrijesc.
La 38 de ani am plecat din universitate (unde am predat 16 ani), profund speriată dacă voi avea pâine pentru ca să îmi hrănesc copilul. Am lăsat în spate o carieră în creștere, titlul de conferențiar universitar, două postdoctorate și mii de studenți care abia așteptau orele de filosofie.
M-am apucat de sport de 360 de ori pe an și tot de atâtea ori am renunțat. Lene, îmi spuneam. Și mă cufundam și mai mult în ne-facere. Voi face mâine, spuneam, adormind obosită după frământări interioare și biciuire de sine.
Când nu mai reușeam să mă ridic dimineața din pat și lumea mea era redusă la un laptop și pierdut vremea pe Facebook - m-am trezit înscrisă la cursuri de Programare Neuro Lingvistică.
Și încet încet am început să respir cu tot corpul, să mă bucur de timpul petrecut cu copilul meu, să am performanțe tot mai mari la jobul meu nou (eram deja consultant în proiecte internaționale). Se lumina. Credeam eu așa :)))
Un an de respiro, de lucru intens cu propriile răni, cu fricile. Îi învățam și pe alții că se poate.
Atunci mi-am promis că voi fi în serviciul comunităților de femei, cărora le este frică să facă următorul pas. Care își spun că nu merită, că nu au noroc și că poate că, poate că soarta lor este să rămână singure.
M-am ridicat mai puternică și am început calea mea spre vindecare. Spre creștere. Însă era prea devreme ca să cred că am ieșit.
Atunci mi-am promis că voi fi în serviciul comunităților de femei, cărora le este frică să facă următorul pas. Care își spun că nu merită, că nu au noroc și că poate că, poate că soarta lor este să rămână singure.
M-am ridicat mai puternică și am început calea mea spre vindecare. Spre creștere. Însă era prea devreme ca să cred că am ieșit.
La 40 de ani, când l-am pierdut pe tata, s-a născut încă o mare rană a mea. Și o mare frică.
Îl țineam pe tata de mână, la ultima lui suflare și speram că acolo, dincolo e ceva, care să însemne pace, liniște și împlinire. L-am întrebat: tata, este ceva dincolo? Vezi ceva? Te așteaptă cineva?
Și tata, cu 2 minute înainte de a pleca a spus Nu.
Încă se auzea inima lui. Înainte să înceapă Marea lui odihnă a zâmbit așa cum nu l-am văzut niciodată.
E ceva dincolo.
Dar, am învățat că e ceva și aici. Mult mai mult decât a putut mintea și inima mea să genereze la acea perioadă a vieții.
Îl țineam pe tata de mână, la ultima lui suflare și speram că acolo, dincolo e ceva, care să însemne pace, liniște și împlinire. L-am întrebat: tata, este ceva dincolo? Vezi ceva? Te așteaptă cineva?
Și tata, cu 2 minute înainte de a pleca a spus Nu.
Încă se auzea inima lui. Înainte să înceapă Marea lui odihnă a zâmbit așa cum nu l-am văzut niciodată.
E ceva dincolo.
Dar, am învățat că e ceva și aici. Mult mai mult decât a putut mintea și inima mea să genereze la acea perioadă a vieții.
PS: Ce ți-am povestit aici este doar un ciclu al vieții mele. Și tu le ai pe ale tale.
În mailurile care urmează vei:
♧explora ciclurile vieții, emoțiile și rănile care le leagă
♧ identifica ciclul la care ești, care sunt provocările acestuia, cum să le faci fațăși
♧ afla cum să îmblânzești frica pas cu pas
♧ învăța de ce nu există lene și cum să faci când totul se oprește pe loc și tu nu mai ai puteri să mergi mai departe.
Pe bune. Cu exerciții simple și clare. Fără povești de adormit copiii.
♧explora ciclurile vieții, emoțiile și rănile care le leagă
♧ identifica ciclul la care ești, care sunt provocările acestuia, cum să le faci fațăși
♧ afla cum să îmblânzești frica pas cu pas
♧ învăța de ce nu există lene și cum să faci când totul se oprește pe loc și tu nu mai ai puteri să mergi mai departe.
Pe bune. Cu exerciții simple și clare. Fără povești de adormit copiii.